19 sept. 2007

Dominaţiune


—privind expresia populară românească—
„Vin turcii!”

—sau, de asemenea, despre foloasele istoriei pentru vieaţă—

S-au stins demult ecourile de cutremurare populară ce stârneau cuvintele de groază: „vin turcii!” pentru toţi grăitorii de limbă română. Din comoţia în faţa unei astfel de grozave sentinţe (sentence) a istoriei s-a mai păstrat doar felul uşuratec al rostirii – de luare în derâdere, ca spre pildă atunci când îi spui unuia care înfulecă în uitare deplină a bunelor maniere, mâncându-şi mâncarea, şi – ceea ce e de fapt sursa neplăcerii aici – pofta ei odată cu ea: „ce te grăbeşti aşa, doar nu vin turcii?!”. Într-o astfel de uitare de stăpânire de sine se originează aşa ceva ca „impoliteţea” în genere. Nu neapărat pentru că acţiunea necugetată pe care o izvodeşti ca atare îi deranjează pe cei din jur, ci pentru că necugetarea şi lipsa ta de stăpânire amintesc de acele vremuri mai delăsătoare (în care practicile politicoase nu erau atât de constrângătoare şi încorsetuitoare), de la care aproapele se străduieşte să-şi abţină memoria prin stăpânire de sine obositoare şi neplăcută.
În astfel de situaţiune, ce disturbă nu e, cum spuneam, fapta în sine, ci delăsarea cu care o comiţi, amintind mereu de acea uitare de sine din care naşte orice stăpânire de sine. Cealaltă neplăcere, mai puţin însemnată pentru seamănul din preajmă, este cea pe care am amintit-o, de a-ţi pricinui pagubă ţie însuţi, prin comportarea nestăpânită (ca cel care înfulecând îşi înfulecă pofta şi se aşază în calea indigestiei; dar, la urma urmii, şi o astfel de neplăcere poate fi disturbantă pentru aproapele, datorită simpatiei – sau aşa zisei empatii – care e recunoscută şi împământenită ca virtute la un popor adevărat politicos. Cum e de pildă cel al Albionului, la care se consideră un faut-pas a îmbuca mâncarea cu cuţitul, din pericolul de a te răni pe tine însuţi – ceea ce ar produce turburare comesenilor).
Dar scopul nostru nu era să înşiruim originele bunei purtări – deşi, fiind vorba de un anume chip de dominaţiune, şi cea a bunei comportări e grăitoare în povestea noastră. Care se petrece înainte de naşterea povestaşului d-voastră, dar îşi întinde mai departe legăturile destinatoare asupra sa şi a istoriei trăite de toţi noi.
Expresia apare de-a-ntregul nevinovată astăzi cu acel palid şi negrăitor „vin”. De ce nu se zice „tabără”, adică „şi-au înfipt corturile de război în glia patriei şi urmează a o neca în sânge”? Nici măcar „a năvăli” nu e la fel de amerinţător. Ultimul, deşi se obişnuia în legătură cu aceeaşi ameninţare istorică, nu redă chipul ordonat şi apăsat cu care s-a înstăpânit asemenea ocupaţie războinică istorică. Ceea ce monstrează spre preocuparea noastră centrală: felul în care istoria e limba, şi ne domină prin ea. Că turcii nu au tăbărât în conştiinţa noastră populară pentru a se înstăpâni astfel acolo, arată fie: 1. că ei nu au făptuit mai mult decât vreo năvală sporadică sau întâmplătoare „venire” (aşa cum se zice – „a venit pe la noi în vizită”; „îmi vine să urlu”, „îţi vine bine rochia asta”); 2. fie, privit din cealaltă parte, a cotropitului istoric, că acesta n-a înţeles vreodată grozavele înrâruriri asupra istoriei sale – sau măcar a putinţei sale de a avea vreuna. Mai trebuie să spunem că ultima e mai probabilă? Căci ce e o putinţă fără energhie? Nema putirinţa! Ceea ce s-a văzut mai târziu, când în aceeaşi lipsă de vlagă istorică, s-a spus despre ruşi, cum că „vin”, şi în acelaşi timp „istoric” – despre americani. Desigur, cu un ton se spunea „vin ruşii”, şi cu altul „vin americanii”, dar astfel de ton s-a dovedit la urmă doar o toană – căci unii nu au mai venit, şi a rămas să se spună despre ceilalţi cu aceeaşi intonaţie ca despre primii.
Dar revenind la strigătul istoric „Vin turcii!” şi mestecând toate aceste intonaţii ale venirilor istorice, pentru a le desluşi apoi mai bine sâmburele:
nu putem să nu amintim aici îndoielnicul istoric film al unui regizor încă în viaţă (care ne promitea de curând a se lăsa de cariera politică în ograda căreia a călcat crezând că are a face cu istoria, dar a descoperit apoi că are a face la fel de puţin cum au de-a face filmele sale „istorice” cu ea; şi acum promite alte filme – doar că nu istorice, probabil nemaiavând credinţă în nurii ei) despre Mihai Pătraşcu zis Viteazu, căruia turcii îi apar ca duşmani, iar cei mai de la apus ca aliaţi. Până aici nimic neobişnuit faţă de opinia comună, doar că putinţa de creaţie poietică a filmului pune în faţă maxima: mai bine nişte duşmani adevăraţi, decât nişte falşi aliaţi. După asemenea revigorare a proaspăt trezitului spirit istoric al poporului nostru – despre care putem zice că atâta vreme cât a fost popor, nu a fost naţiune şi prin urmare nici istorie nu a avut (decât ca „vreme”) – şi după ce au trecut şi ceilalţi care mai „trebuia” – după destinul istoriei ce nu era „de-a noastră” – să vină (în speţă ruşii), a venit rândul celor care întârziaseră la acel moment fatidic (pentru că altminteri ar fi comis o contradicţie de rang istoric, cum am văzut mai sus). Aceştia fiind însă prea departe pentru a mai „veni”, ne-au tras ei pe noi, conjugând la puterea lor de atracţie (attraits) şi proaspăta chiar dacă mica sculare istorică naţională ce ne face să „intrăm” noi, de rândul acesta, în occident (în speţă în UE).
Şi totuşi, în ciuda micii îndrăzneli care este aşa ceva ca istoria românilor, vechile temeri ale trecutului continuă să resune în auzul nostru popular. Aceasta e povestea ce a inspirat toată zbârlirea de mai sus.
Doi ţărani români, pre numele lor Mircea şi Ştefan, stau pe pajiştea de lângă satul lor într-o calmă înserare de duminecă primăvara. Deodată, chiote şi strigăte le turbură liniştea în care îşi fumau amândoi tutunul: „Ştefane! Mirceo! Vin turcii!”. Dar cum? Mai e cu putinţă aşa ceva în zilele în care satul românesc beneficiază de aşa facilitări precum curentul electric, sau şoseaua naţională ce trece chiar pe sub dealul unde odihnesc ţăranii poveştii noastre? Din ce negură a istoriei se iscară atari ţipete? Cine stârnea astfel fantomele dominaţiunii bravului dar neînsemnatului nostru popor? Erau nevestele celor doi suspomeniţi, ce veneau în alergătură de după dealul de la şosea. Doar că... ce e asta?... Oricât s-ar asemui hohotele de spaimă cu cele de râs isteric, le e limpede că femeile râd cu lacrimi. În beţia serii de primăvară ce n-are nevoie de liquoruri inutil sporitoare, cele două neveste dăduseră în mintea copiilor şi făceau semne cu mâna, de la marginea şoselei, maşinilor de transport greu internaţional ce tranzitau. O astfel de maşină aparţinea fostului războinic popor musulman, astăzi îmblânzit şi domesticit de multă vreme de reformele occidentalizante ale geniului politic ce s-a numit Kemal Atatürk. Şoferul crezuse că cele două femei sunt în vreo nevoie, şi oprise maşina pentru a lămuri situaţiunea, ceea ce declanşă vechiul refren, şi demonstră o dată în plus însemnătatea istoriei pentru viaţă.

Fizionomii contemporane

Dacă nu un chip şters, atunci - o caricatură.