2 sept. 2007

METAMORFOZA II

(un vis după Kafka)




L., M. şi N. se întorceau acasă după un chef monstruos de trei zile. Pe scara blocului însă, comoţie mare: parcă cineva se muta din sau în bloc. Un du-te-vino de oameni cărau mobile şi valize pe uşa apartamentului de la etajul I. Mizeria era de nedescris, şi gălăgia ceva ce, evident, cei trei vecini mahmuri nu puteau suporta uşor. Tresăreau la fiecare scrâşnit de mobilă şi strănutau mereu din cauza prafului gros ce se ridica de peste tot, întunecând locul. Oricum, şi în zilele lui normale, holul blocului nu era iluminat niciodată corespunzător, încât mai mulţi vecini se plânseseră în repetate rânduri de faptul că-şi scrântiseră încheieturile picioarelor pe scări.
– Oare vine sau pleacă? se întrebă L. Nu mai vezi zilele astea multă lume care să caute blocuri ca ăsta. Eu zic că pleacă.
– Nu ştiu, spuse mai experimentatul N. care lucra ca agent imobiliar, dacă se mută oamenii de aici, este pentru că îşi permit un loc mai scump în zona centrală sau în casele din suburbie. În schimb cei din suburbie care nu mai au suficienţi bani se mută destul de des în cartierele de blocuri.
– Ambele raţionamente ale voastre par corecte, spuse M. aprinzându-şi o ţigară, dar nu ţin cont de situaţia concretă care ni se înfăţişează aici. Uitaţi-vă la mobile mai atenţi şi veţi vedea că nu par nici ponosite cum ar fi ale cuiva care după ipoteza lui N. se mută aici din altă parte, şi nici ale cuiva care pleacă din blocul ăsta. Sunt mai degrabă între o mobilă nouă şi scumpă şi una uzată, o mobilă de clasă mijlocie, mai bine zis.
– Pe de altă parte, „situaţia ta concretă” nu este altceva decât felul în care apare mobila. Dacă e una de clasă mijlocie, asta nu îţi arată nici dacă locatarul e unul tocmai înstărit care se pregăteşte de plecare, nici dacă e unul care a decăzut din situaţia materială anterioară şi se mută aici. Tare sunt curios să-l văd cum arată, spuse L. Ce-ar fi să intrăm, uşa e încă deschisă...
Între timp, tot mai puţini muncitori ieşiseră din apartament, până în momentul în care se lăsă liniştea cu totul. Doar praful şi întunericul mai dominau holul, peste discuţia celor trei vecini.
– Uită-te şi tu ce mizerie! De unde-o mai fi şi molozul ăsta?
Auziră nişte mormăituri şi cîrîituri de sub un morman de hârtii şi alte resturi. Foşnind, se târa spre ei o rădaşcă de mărimea unui om. Desluşiră atunci printre cîrîiturile acelea cuvinte inumane, care se sileau să articuleze:
– Tu rămâi aici, îi spuse lui N., după ceilalţi doi vin eu mai încolo să fac cumpărături...
Tremurând – cine nu face asta când e mahmur, darmite mai e şi ameninţat de un gândac uriaş – ceilalţi doi prieteni îşi luară adio de la N., compătimindu-l. „Nu-l lăsa să te înghită cu picioarele înainte, îl sfătui M. în cele din urmă, e mai dureros aşa, până ajunge să te digere cu totul...”.

...La M. în apartament, cei doi prieteni rămaşi în viaţă îşi pregăteau nişte cafele tari.
– Şi acum ce ne facem? întrebă L. Nu ştie despre noi decât unde locuim. Ne mutăm în altă parte, la rude?
– Imposibil. Ce-o să le spunem? că un gândac uriaş s-a mutat la noi în bloc şi ameninţă să ne mănânce de vii?
– Aşa e, n-o să ne creadă nimeni... Poate dacă mă duc să vorbesc cu el, o să lămurim situaţia... Poate s-a săturat deja doar cu unul. Nu mai pot aştepta în tensiunea asta până diseară.
– Nu cred că se satură aşa uşor. Şi apoi, un gândac e alcătuit din trei părţi principale: abdomenul, trunchiul şi capul. E loc destul pentru fiecare din noi... Spunea că vine după noi diseară?
– Aşa a zis, că „mai încolo”. Haide mai bine jos la restaurantul blocului să mâncăm, ne mai gândim acolo.

...În restaurant, agitaţie mare. Era ora prânzului. Abia au găsit o masă, după o jumătate de oră de aşteptare, împreună cu încă doi vecini, cu care discutară între timp problema. După încă o jumătate de oră, toţi ocupanţii restaurantului îşi dădeau cu părerea...
– Trebuie să faceţi rost de ceva ascuţit, spunea mereu un cetăţean gras, cu obrajii înroşiţi de căldură şi ghiftuială. Să-i faceţi felul...
– Nu se poate, spunea L., ai văzut ce chitină groasă avea. Nici măcar un glonţ nu ar trece prin asta.
– Ştiu! spuse M. Am văzut undeva cum omorau indienii urşii, doar cu o suliţă. O sprijineau bine în pământ cu piciorul în momentul când ursul se ridica în două labe, şi i-o priponeau în faţă. Apoi ursul se arunca peste ei şi se străpungea sub propria greutate. Problema era să nimerească inima, altfel ursul nu murea imediat.
– Se vede că nu mai gândeşti bine, spuse altcineva. Aveţi de-a face cu un gândac, nu cu un urs. Ăsta cred că nici măcar nu are inimă. Ca să nu mai vorbim că v-ar trebui o suliţă de diamant să-i străpungeţi carcasa!

....Pe rând, începeau să intre vecini, aducându-le celor doi prieteni tot felul de cuţite, ţepuşe pentru grătar, vătraie rămase de pe vremea când locuiau la case etc. Un ţigan le adusese o sabie lungă pe care M. o studia acum cu atenţie.
– Cred că asta mi-ar fi suficientă, spuse, şi întreg restaurantul izbucni în urale – nejustificate, după părerea pe care şi-o menţinea cetăţeanul care replicase că gândacii nu au inimă. Un emigrant indian veni la ei la masă şi le cântă, citind de pe o foaie de hârtie, un cântec pe care tocmai îl scrisese în memoria îmbucătăţirii monstrului („Teroarea monstrului cu optzeci de braţe se aşternuse peste cartier etc.”).
– Păi bine, cu asta vrei să ajuţi tu?!
– Lasă că o să vedeţi voi, peste generaţii, când copiii copiilor voştri îşi vor aminti...

...M. intrase în apartamentul monstrului cu sabia ascunsă într-o teacă, ascunsă la rândul ei în cracul unui pantalon. În celălalt crac avea o ţepuşă, iar la spate încă un cuţit lung de bucătărie. Deşi lumina era slabă, văzu fulgerător soluţia la problema carcasei prea dure. În momentul cănd monstrul se îndoia sau se răsucea, i se iţea carnea moale, de larvă albă, printre segmentele de pe abdomen, şi mai ales dintre abdomen şi torace. Într-un astfel de prilej, când monstrul se chinuia scotocind după ceva printre nişte resturi, îi înfipse deodată sabia şi tepuşa, le apăsă tare şi făcu cu amândouă o mişcare de tăiere în direcţii opuse, forfecându-l...

...A doua zi, trecând pe la uşa gândacului, zări înăuntru nişte necunoscuţi, un bărbat şi o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru. Intrară în vorbă, şi îi spuseră că ei cumpăraseră apartamentul, pentru fiul lor. „Urma să meargă ieri seară la cumpărături cu nişte vecini, şi atunci a avut loc tragedia... Bine, nici noi nu suntem mai de lăudat, spunea bătrânul întristat; ne-a fost silă să mai stăm cu el, după schimbare, aşa că i-am luat apartamentul, să stea singur. Dar nemernicul fără inimă care l-a ucis în felul ăsta...”